Bittersweet...7 Septembrie 2010

Parca traiesc intr-un vis. De aproape trei luni ma simt ca un personaj intr-un film incredibil de tragic si de sec. Exact ca filmele romanesti premiate la cine stie ce festival, cu actori stersi si scene lungi in care se aude ticaitul ceasului, scrijelitul pixului sau fosnetul hainelor.

Cineva isi bate joc de mine....Nici nu stiu cum sa zic asta fara sa sune penibil...Alex a murit.

Voiam sa sti ca sunt bine.

Trebuie doar sa vorbesc singura stiind ca ma asculta cineva. E de-a dreptul incredibil. Asa ceva nu se intampla. Pustii nu mor. La 15 ani crezi ca vei trai pentru totdeauna. Si totusi...

Am aflat vineri seara, pe 23 iunie. L-am sunat de mai multe ori si nu a raspuns. Stiam ca a iesit cu prietenii lui pe care nu-i suport. Poate erau prin cine stie ce parc band bere ieftina si fumand, poate jucau biliard...

Bunica'mea se uita la stiri in sufragerie. M-a chemat, asa cum face de multe ori "sa vad ce face generatia de astazi". Am intors capul sictirita ca sa aud cuvintele care ma infioara inca teribil:

"Un tanar in varsta de 15 ani din Brasov a decedat in urma cu o ora intr-un accident de motocicleta."

Mereu am facut misto de presentimente. Nu credeam in asa ceva...Mi s-a parut chiar stupid ca tresar auzind vocea crainicei cu buze subtiri si taior urat de la televiziunea locala. Desigur, sti ce s-a intamplat mai departe. Sti cine era "tanarul de 15 ani din Brasov"..."un tanar"...ce expresie stupida...E atat de crud sa iei identitatea unei persoane..."un tanar s-a sinucis, trei tineri au ajuns la spital dupa ce s-au facut manga, o tanara a castigat o bursa"...

Crainica dadea detalii..."Tanarul" nu avea permis...nu purta casca...a avut loc o coliziune cu un copac...prietenii lui au chemat ambulanta..."eforturile medicilor au fost zadarnice"...Ce expresii tampite si fara rost. Inghetasem pe canapeaua jerpelita din sufragerie, cu degetele inclestate pe cartea pe care o citeam in urma cu cateva minute.

Nu stiu de ce stiam ca e el. Dar nu am zis nimic, am ramas asa, privind in gol cateva minute. Apoi m-am ridicat incet, am pus mana pe telefon si l-am sunat. Nu raspundea nimeni...Am sunat de saptesprezece ori in seara aceea...A optsprezeca oara mi-a raspuns un glas slabit de femeie:"Cristina..."

Am inchis telefonul imediat. Acum nu mai era doar o presimtire. Era atat de ironic, de imposibil, de ciudat...Tremuram toata. Cu usile camerei mel einchise, am plans toata noaptea.

Pare patetic. De ce am plans? Pentru ca asa simteam. Simteam ca ma voi sufoca daca faceam altfel, si sentimentul asta a durat ceva timp.

Cateva zile am avut mintea amortita, eram incapabila de a gandi corect. Maica-mea aflase, desigur, si ea. Nu stiu exact cum, dar aflase. Insa a simtit ca nu voiam sa vorbesc despre asta, cum simte ea multe lucruri legate de mine. M-a lasat in pace cateva zile. Vorbeam doar cat era nevoie. Mi-a zis ca daca am nevoie de cineva care sa asculte, e acolo pentru mine.

O iubesc pe mama. Dar nu stiu daca e persoana potrivita sa asculte asa ceva. Imi vine mai usor sa-ti scriu tie toate astea. Esti singurul care stie sa ma asculte. Chair daca esti departe acum, stiu ca pot oricand sa plang pe umarul tau.

Nu stiu cum am supravietuit pana in acum. Peste toate zilele verii atarna o ceata groasa in mintea mea. Am citit enorm de mult. Dormeam zece-unsprezece ore, ca o pisica. Mancam cand imi aduceam aminte.

Cu totii au considerat ca e mai bine sa ma lase in pace. Nu am fost la inmormantare. Nu am vrut sa aud mai multe. Imi era clar ce se intamplase. Murise stupid, probabil bause inainte. Nu vroiam sa-i murdaresc si mai tare imaginea din mintea mea.

Pana astazi nu am vorbit cu nimeni despre el, am considderat ca e mai usor sa-l uit. Dar trebuie sa scap cumva de amintirea lui, sa mi-o scot din suflet...Si ca sa mi-o scot din suflet trebuie s-o pun pe hartie...

Teo, ai fost mereu langa mine. Poate iti cer prea mult rugandu-te sa-mi asculti confesiunile disperate si sa ma ajuti. Stiu ca nu ti-as putea returna favoarea niciodata...Spune-mi daca e prea greu sa citesti aceste cuvinte amare si nu-ti voi mai trimite nici macar unul...
Dar acum nu mai pot scrie nimic, mi-e somn asa cum nu mi-a mai fost de multa vreme. Te imbratisez peste miile de kilometri care inca ne despart, Kitty.

Bittersweet...Prolog

- Aprinde-mi si mie tigara...
El rade si scoate bricheta din buzunar. Mi-e sila, ii urmaresc mana tremuranda si ma gandesc la cat de gresit e tot ce fac. In spatele blocului, sprijinita de zidul mazgalit, cu tigara in mana, in fata unui baiat care nu cred ca mai inseamna nimic pentru mine.

***
Imi aud zgomotul pasilor pe asfalt in timp ce autobuzul pleaca din statie, scartaind. Strada e intunecata si pustie, pare mai prietenoasa si mai intima asa... Imi scot hanoracul din rucsac si-l imbrac, pentru ca tricoul a prins miros de fum.
Stiu foarte bine ca ma port ca o proasta...Oare cum spunea Teo? Ca o oaie, acum imi amintesc.
Telefonul imi vibreaza in buzunar de ceva timp, dar nu-l observ decat acum. Raspund fara sa privesc ecranul, stiu exact cine m-ar putea cauta la ora asta...
- Neatza! Deja mi-e dor de tine...
Vocea lui ma irita.
-Serios? ii raspund plictisita.
-Kitty, ce-i cu tine? Si cand ne-am intalnit erai cu fundu'n sus...Zi-mi ce dracu' ai?
-Chiar n-am chef sa ne certam acum. E al naibii de frig, trebuia sa fiu acasa acum un sfert de ora si miros ca o scrumiera...
-Am inteles...Te las, vorbim pe mess cand ajungi acasa. Te iubesc!
Nu inteleg de ce ma enerveaza atat de tare...
-Vad daca intru...Si eu...Pa!
-Si tu ce?
-Alex, sti ce vreau sa zic.
Ii inchid, m-am saturat de fazele astea seci. De fapt, m-am saturat de Alex, de pachetele lui de Kent...M-am saturat sa vorbesc singura. Cum ajung acasa intru pe net si vorbesc cu Teo.

Cuvant inainte

Scriu de cand eram mica...Si mi-a placut mereu sa aud parerile celorlalti despre ce si cum scriu, de aceea mi-am deschis alt blog, ca sa scriu mai mult...


Mentionez ca tot ce scriu aici are ca sursa de inspiratie o experienta personala...O experienta persoanala dezvoltata, schimbata, trecuta prin caleidoscopul imaginatiei mele bolnave pana ajunge cu totul altceva. Nu am pretentia ca scriu bine, dar scrisul a devenit un fel de terapie pentru mine. So enjoy :)